Nu se stie cu certitudine cand a fost construita prima Biserica in satul Cornul de Sus, din lipsa de documente. Luand in considerare informatiile de la batranii satului ajungem la concluzia ca pe locul actualei Biserici a fost construit primul locas de inchinaciune al mosnenilor, in preajma anului 1600, inaltat de catre ostenii domnitorului Mihai Viteazul care au fost improprietariti pe aceste meleaguri.
Un alt izvor de informatie il reprezinta pisania de la intrarea in Biserica, care afirma ca actuala Biserica a fost reconstruita in anul 1811, in timpul domnitorului Alexandru Parlovici si a mitropolitului Dositeiu.
In anul 1930, a luat fiinta parohia Cornu de Sus, prin dezlipirea de la parohia Cornu de Jos, pastrand vechea delimitare.
Biserica a suferit deteriorari mari la cutremurul din 1940, iar casa parohiala a fost complet distrusa.
In anul 1988, prin contributia enoriasilor s-au efectuat lucrari de restaurare si consolidare a Bisericii, care s-au finalizat in anul 1999, cand a avut loc resfintirea Bisericii, de catre vesnicul de pomenire Patriarhul Romaniei, Prea Fericitul Parinte Teoctist, la data de 6 iunie 1999.
Schitul cu hramul “Inaltarea Domnului”
Cornu isi pastreaza amintirile trecutului atat prin zidirile inscrise cu slova afumata de vreme si de flacara lumanarilor ce ard in sfesnicile si policandrele lor aproape continuu, cat si prin prezenta in sat, pe la 1615, a calugarului Hariton si a preotilor Craciun sin Diaconu Gheorghe, Manta sin Popa Craciun si a lui Stan sin Diaconu Gheorghe, atestati documentar in anul 1838, in Cornu de Sus.
Cea dintai zidire se leaga de numele lui Neagoe Basarab (1512-1521), fiul lui Parvu Craiovescu.
El a emis, in ziua de 23 iulie 1514, un hrisov prin care intarea stapanirea unor manastiri in Cornu, peste locul pe care urma sa se aseze piatra de temelie a unui lacas de cult:
“…Din mila lui Dumnezeu, Io, Basarab Voievod. Da domnia mea aceasta porunca a domniei mele sfintei manastri a domniei mele de la Snagov si Glavacloc, ca sa le fie loc de chilie la Cornu pe Prahova, pe ocina lui Dragomir Pantel, pentru ca a venit inaintea domniei mele Dragomir Pantel cu fiii sai, Neag si Vladul, de au dat acel loc sfintelor manastiri, ce sunt scrise mai sus, loc de chilie pentru sufletul lor; fiindca le-am dat si domnia mea, ca sa le fie ocina, ohaba neatins, dupa spusa domniei mele…” (D.H.R., “Tara Romaneasca”, vol. II (1501-1525), Editura Academiei R.S.R. Bucuresti, 1972)
Desi Cornu, -satul in care stapanea ocini si Radu Serban (1602-1611), coborator dupa mama din vestita familie a boierilor Craiovesti, a intrat mai tarziu in stapanirea ginerelui sau, postelnicul Constantin Cantacuzino, fiul cel mare al acestuia din urma, Draghici Cantacuzino spatarul, a ctitorit aici schitul cu hramul “Inaltarea Domnului”, atestat documentar la 19 iunie 1649 (Arhivele Statului, Bucuresti, Mss. 466).
Nici un izvor nu dezvaluie anul in care a fost inaltat schitul. Stim doar ca Draghici Cantacuzino spatarul a incetat din viata in ziua de 13 noiembrie 1667, la Constantinopol, rapus de ciuma sau poate ucis de adversarii partidei boierilor din tara. Inseamna ca schitul a fost inaltat cu mult timp inainte. Batranii din sat sunt unanimi si fermi sustinand ca spatarul l-a ctitorit pe la anul 1600. Vorbele lor sunt demne de luat in seama, deoarece un hrisov datat 15 mai 1615 spune:
“… Io Alexandru Voievod … am daruit acest hrisov cu bun chip al domniei mele sfintei si dumnezeiestii manastiri ce se chiama Mislea si calugarilor care vor fi lacuitori in sfantul lacas … sa fie lor satul Cornu jumatate … cu rumanii pentru ca a fost cumparat de raposatul Radu Voievod acest sat de la Parcea si de la Drevea si de la Neagoe. … Si iar sa fie sfintei manastiri Mislea ocina in Cornu, partea calugarului Hariton jumatate da preste tot hotarul. Pentru ca Hariton la moartea lui, el insusi a dat ca sa fie lui pomenire vesnica …” (Arhivele Statului, Bucuresti, Mss. 466).
Prezenta calugarului Hariton in Cornu, hrisoavele si informatiile de care dispunem ne fac sa credem ca o fi fost chiar staretul schitului.
Ne inchipuim schitul modest, acoperit cu sindrila de catre mesterii iscusiti ai locului, inconjurat de livezi cu pomi fructiferi si flori, iar mai departe, sus, in Plaiul Cornului, si jos, in Valea Campinitei, cu paduri de fag, stejar si brad.
Cei traitori cu secole in urma, pe terasa de sub cusma bolovanoasa a Sinoiului si Costisului, tare trebuie sa se fi bucurat cand se intorceau smeriti, cu inima calda, de la slujba religioasa ce se savarsea in altarul schitului.
Calugarii impartaseau tuturor, in aceeasi limba romaneasca, din aceleasi ceasloave de slujba si de invatatura, pildele lui Hristos. Dar viata monahala s-a impletit armonios cu cea a enoriasilor, incat legea ortodoxa s-a numit si aici, “legea romaneasca”, ei aparand-o adesea cu pret de mucenicie ca pe sufletul lor, iar schitul a fost alaturi de el in vremuri de grele apasari, ca si in momente de mari biruinte.
Schitul spatarului Draghici Cantacuzino, a carui intocmire rasarea ochiului la putina cale dupa ce Valea Rea savarsea sus, in deal, intre rapile Costisului si ale dealului Plaiul Cornului, minunea sa, a devenit de mult stiut si cercetat de istorici. El si-a aratat, pana in pragul secolului al XIX-lea, semnele unei indelungi istorii.
Oamenii locului s-au vadit prin edificiul ridicat de el, zidari harnici, zugravi priceputi, arhitecti indrazneti si rafinati.
Ca sa intelegem farmecul si originalitatea ctitoriei de odinioara, ridicata pe malul drept al raului Valea Rea, in mijlocul satului, trebuie sa admitem ca numele mesterilor locali care au lucrat-o a fost inscris in fresca. Ctitorul a inteles si a stiut sa foloseasca nu numai mana vremii, cu harul ei, cu policromiile duhului ei, ci si mana muritoare a artistilor pe care i-a nemurit. El, ctitorul, a poposit aici, pe terasa, atras de cadrul natural complex si pitoresc:
“… jos, campii manoase, cu paduri vechi, cu izvoare saltand din toate colturile. La mijloc dealuri in care pomii roditori cresc amestecati printre arborii padurilor, in care pamantul neobosit de mii de ani hraneste vita (…) Sus, munte de piatra, pe care negura de paduri de brad reazima deasupra bogatia de matase a pasunilor … Aici, pamantul milostiv a scos la indemana omului bunatatile adancurilor: sare (…) si pacura fantaneste in multe locuri, ca si apa.
Si aceste binecuvantari ale cerului nu sunt aruncate la o margine nestiuta de oameni si uitata de Dumnezeu, ci la o mare rascruce de drumuri. Caci aici se incruciseaza mari drumuri ce vin de peste munti, cu drumul care strabate tara de-a lungul pe sub dealuri” (Mariana Bonchis, …?).
Marele spatar Draghici Cantacuzino, ctitorul, mostenise de la mama sa, postelniceasa Elina Cantacuzino, mosii prin aceste locuri:
“… stanile cate se vor afla pe munti, au fie pre hotarul Secariei, au pre hotarul Comarnicului, au pre hotarul Brezei. Si poienile cu fanetile cate se vor afla pe sanul Prahovei den toate tinem noi jumatate; de pre acesta jumatate sa fir toti frati: Draghici, Serban, Matei, Mihai, Iordache …” (Mariana Bonchis, …?).
De aici, din pridvorul de piatra inflorata al schitului din Cornu, de langa matca raului Valea Rea, privirile lunecau slobode din podoaba in podoaba, ca de pe un stalp infinit al istoriei …
Zdruncinat de cutremurile din 1742 si 1748, schitul din Cornu s-a prabusit la cel din anul 1802. Pe ruinele lui, enoriasii au inaltat biserica cu hramul “Inaltarea Domnului”.
Din ruinele schitului de odinioara, peste suvita de apa limpede si rece a raului Valea Rea, a “rasarit”, am putea spune, in mijlocul aceluiasi palc de stejari seculari si brazi, al doilea lacas de cult, inscris cu aceeasi slova afumata de vremuri. Hramul “Inaltarea Domnului” l-a mostenit si l-a purtat apoi peste ani, de la schitul marelui spatar Draghici Cantacuzino, cea dintai zidire monahala pe acest loc.
Pisania de la intrarea in actualul lacas de cult, reconstruit in anul 1911, glasuieste:
“In zilele prea inaltului si luminatului imparat Alexandru Pavlovici si prin zilele mitropolitului Dositeu, anul 1811, s-au zidit aceasta sfanta si dumnezeiasca biserica prin cheltuiala sfintiei sale Popa David ot Breaza, Rafira presvitera, preot Oprea, Maria presvitera, Diaconul Radu Costea Bacanu ot Breaza, Ilinca cu fiii lor, Gheorghr Ovreiu si impreuna cu alti miluitori si ajutatori de Dumnezeu. S-au intamplat fiindca la leat 1829 noiembrie 13, mare cutremur ce au fost si s-au slabit foarte tare si asa numitul preot s-a indemnat iarasi de a preamarit atat cu zugraveala cat si cu lungimea ce se mai vede, in zilele prea inaltului domn Alexandru Dumitru Ghica, vel voievod leat 1835”.
Diaconul Radu Costea Bacanu ot Breaza a fost inmormantat in pronaosul bisericii si apare in tabloul votiv de pe peretele ei.
Ctitorii n-au prevazut ca peste veacuri bisericuta lor va deveni obiectiv turistic si loc de popas, ademenind prin bucuria de odihnitoare priveliste pe care o ofera. Ea a luat nastere din piosenia unor enoriasi ai locului, dornici de a lasa urmasilor inca un semn al existentei lor evanescente. Si au izbutit in totalitate, perpetuand nu vanitatea ctitorilor, ci gustul pentru arta, priceperea si modul de gandire al cornenilor unor vremi de mult apuse.
Este de fapt o biserica de sat, in simplitatea ei rustica, prezentandu-se in mod placut si impresioneaza prin infatisarea ei modesta si pitoreasca in mijlocul satului, la umbra copacilor inalti, dar mai ales prin pictura ce se desfasoara de jur imprejurul ei, sub streasina larga si joasa a acoperisului de sindrila innegrita de vreme. Pictura naiva prezinta un colorit armonios si ar putea servi drept model pentru alte biserici satesti: ea intruneste o tehnica simpla cu sentimentul naiv al poporului.
Ca arhitectura, biserica nu prezinta nimic particular, s-ar putea spune chiar ca aceasta ii lipseste si interesul este pur pitoresc. E zidita din piatra de munte tencuita. Turla e din scanduri asezate vertical, iar acoperisul este din tabla.
Interiorul este in stare buna. Intrarea se face printr-o tinda cu arcade in fata careia acoperisul se lateste, rotunjindu-se spre a adaposti pe credinciosi. Biserica e boltita si zugravita, pictura insa nu e asa de bine conservata ca cea din exterior si pe alocurea este stearsa sa innegrita.
Este interesanta mai ales din punct de vedere al picturii si al cadrului natural in care e asezata si, in orice caz, trebuie pastrata asa cum este.
De aceea ne asociem parerii altora si credem ca s-ar putea da un ajutor pentru reparatia bisericii, in sensul de a se intocmi un deviz, aratand ce reparatii sa se faca, spre a fi siguri ca nu se va modifica infatisarea ei actuala. Meseriasi iscusiti se gasesc in sat.
Un moment de seama in viata bisericii s-a derulat in anul 1914, cand, prin decretul cu nr. 46432, semnat de regele Ferdinand I, a fost declarata monument de arta (conform Anuarul Comisiunii Monumentelor istorice/1914):
Avand in vedere avizul Comisiunii Monumentelor istorice, consemnat in procesul verbal al sedintei de la 10 noiembrie a.c., … am onoarea a ruga respectuos pe Majestatea Voastra sa binevoiasca a semna alaturatul decret, prin care biserica din comuna Cornu de Sus, judetul Prahova, se declara monument public de arta, inscriindu-se in inventarul general al monumentelor din Romania.
Sunt cu cel mai profund respect, sire, al Majestatii Voastre prea supus si prea plecat servitor” …
“Prin gratia lui Dumnezeu si vointa nationala Rege al Romaniei. La toti de fata si viitori sanatate,
Asupra Raportului Ministrului Nostru Secretar de Stat la Departamentul Cultelor si Instructiunii cu nr. 46432/1914.
Vazand avizul Comisiunii Monumentelor istorice de la 10 noiembrie a.c.
Potrivit art. 2 si 3 dinlegea pentru conservarea si restaurarea monumetelor istorice:
Am decretat si decretam:
Articolul I. – Se declara monument de arta biserica din comuna Cornul de Sus, jud. Prahova, si se va inscrie in inventarul general al monumentelor din Romania.
Articolul II. – Ministrul Nostru Secretar de Stat la Departamentul Cultelor si Instructiunii este insarcinat cu aducerea la indeplinire a dispozitiunilor prezentului Decret.
Dat la Bucuresti la 18 decembrie 1914”.